Cum am început să scriu

 Cum am început să scriu nu este o poveste foarte veselă, însă rezultatele sale sunt minunate. Aș fi vrut ca acest fenomen extrem de important al vieții mele să nu fie legat de o întâmplare care îmi lasă și acum un gust extrem de amar. Aș fi vrut să fie un moment fericit, nu pentru mine, cea de acum, ci pentru copilul care a trăit momentul acela.

 Eram în clasa a IV-a, Aprilie. Eram proaspăt transferată de la o școală de doi bani, din asta așa, de cartier, la una cu mari pretenții. Toată lumea se strâmba la mine pentru că eram o fetiță plinuță, tunsă ca un băiețel. Îmi era dor de colegii mei și de doamna mea. Noul mediu nu era deloc primitor și mă speria.

 Colegii mei erau puși pe treabă serioasă și aveau foarte multe preocupări artistice, deja unii dintre ei aveau caiete întregi de poezii scrise. Eu nu. Eu eram un copil vesel care dorea să se joace.

 Veselia mea caracteristică a început din acele momente să se ascundă, în locul ei a sosit teama de a nu face față, teama de un personaj cu mutră acră, teama de a dezamăgi. Drept să spun mi-a luat ceva să las în urmă toate acestea.

 Se apropia Ziua Pământului și avea să fie un concurs pentru copilași cu diverse activități, un concurs cu premii. Nici măcar nu mai îmi aduc aminte despre ce era vorba exact.  Am vrut să particip și eu. Inițial mi s-a spus că nu este o idee bună, căci nu sunt eu obișnuită cu altfel de lucruri complexe, nu sunt obișnuită cu astfel de activități…pentru copii dotați. Dar apoi s-a considerat că este o idee bună, ca să mă obișnuiesc cu competițiile și în mod deosebit cu înfrângerile. Ei bine voiam să merg, da, doar că după ce așa s-a pus problema, nu mai avem tare mult curaj.

 Dar nu se mai putea da înapoi, căci nu păream să am prea multe opțiuni. Și am mers. Nu îmi aduc aminte în ce au constat celelalte probe, îmi aduc aminte doar una singură și am să mi-o aduc aminte pentru tot restul vieții, cu toate că restul lumii a uitat de mult.

 Am primit patru cuvinte și a trebuit să compunem un catren, cu titlul Ziua Pământului și fiecare vers al catrenului trebuia să conțină unul dintre cele patru cuvinte. Era prima oară când auzeam de catrene și era pentru prima oară când primeam o astfel de sarcină ciudată.

 Nu mai știu cuvintele și oricât de mult m-am strofocat nu mi le-am adus aminte niciodată. Nici catrenul nu mi-l aduc aminte. Am scris și atât. Am câștigat premiul pentru cel mai frumos catren. A fost un început fantastic pentru un personaj nu foarte strălucit ca mine.

 Am mers mândră cu diploma ce atesta marea mea realizare, dar aplauzele la scenă deschisă pe care le așteptam au cam întârziat să apară. Mult mai târziu am aflat că nu aveam nevoie de acele aplauze, că sunt atât de neimportante, pentru că atunci am primit de mult mai sus darul scrierii.

 Scrisul a fost începând din acel moment un prieten extrem de bun. La început a fost poezie, multă. Jocul cu rimele a fost preferatul meu pentru mult timp. Am scris apoi eseuri și povestiri, categorii care mi-au rămas până în ziua de azi prietene foarte bune. Am mers mai sus și acum mă joc și mă străduiesc cu altceva, mai complex.

 Am fost pentru mult timp dezamăgită și supărată, așa că mi-am vărsa nervii pe scris, prietenul meu adevărat. Sunt ani pe care i-am pierdut, dar nu îi regret, căci în urma lor am realizat multe. Nu regret nimic, doar învăț.

 Am reușit să mă prind iar de scris. Mai greu la început,mai cu scârțâit, dar o gașcă întreagă de personalități diferite lucrează la fiecare cuvânt pe care îl scriu. Câteodată mai bun, alteori fără nici o noimă, depinde cel mai probabil de personalitatea care deține controlul în momentul respectiv.

 Dar nu am să mai renunț la scris, asta este clar. Împreună râdem de viață.

10390277 1121331647885658 8952548969735974104 n - Cum am început să scriu
Please follow and like us:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *