Mână-n mână cu anxietatea

92381471 1387227608131027 5078999269348737024 o - Mână-n mână cu anxietatea

  Trăim niște vremuri, avem ceva probleme noi la care trebuie să ne adaptăm. Nu vreau să bat apa-n piuă despre asta, pentru că nu se vorbește despre altceva. Boala în sine, efectele economice, sistemul de sănătate și tot așa. Nu despre asta este vorba aici. 

  Aici discutăm despre teamă. Observ că anxietatea, tulburările obsesiv-compulsive și atacurile de panică sunt la ordinea zilei din cauza situației neclare și nu este normal să fie așa, este aș spune uman, doar că este ceva mai mult de atât. Este o reacție a viului.

  Vreau să vă povestesc ceva, dacă aveți răbdare. Prima oară când am amețit îngrozitor de tare eram la muncă. Doar o zi ca oricare alta până în momentul 0. Când am început să amețesc am crezut că este cutremur și am intrat în panică. Am realizat că restul lumii își vedea de treabă. Când am realizat că este ceva neînregulă cu mine, m-am panicat și mai tare.

  Nu am vrut să spun nimănui, pentru că nu știam ce se întâmplă. Frica de necunoscut. Am stat acolo, la biroul meu, m-am ținut de masă cât timp mi-au trecut prin minte o mie de lucruri. A trecut. Așa că până la urmă viața a revenit la normal, chiar dacă momentul a rămas undeva într-un colț al minții mele și mai răsărea din când în când. 

  Câteva zile mai târziu, tot la muncă, a început iar. Am mers până în sala de ședințe, ținându-mă de pereți și m-am așezat pe pământ cu fața în jos. Nu ajuta cu nimic să închid ochii, amețeala era la fel de mare. Mi-a fost teamă, dar am tăcut ca și cum era un lucru rușinos. 

  Următoarea dată când s-a întâmplat mi s-a făcut rău de la amețeală și a trebuit să bâjbâi până la baie. Acolo am plâns pentru prima oară de frică. Am cerut să plec acasă de la muncă, dar până când am ajuns nu mai aveam nimic. Fizic vorbind. Teama era acolo. Ce se întâmplă cu mine? Ce am? Episoadele s-au repetat, iar eu am tăcut. Ca și cum dacă ești bolnav, dar nu spui nimănui îți trece. 

  Îmi era clar că era cazul să văd un medic. Am ales să încep cu ORL pentru că mă dureau și urechile, mai ales când amețeam. Nimic, niciodată, așa mi s-a spus. Neuro, pentru că avusesem o lovitură la cap în urmă cu câteva luni. Până când se scurgea timpul pentru RMN am mers la inimă. Nimic. 

  RMN-ul a fost o experiență singuratică și gălăgioasă de 50 de minute. Când într-un final s-a oprit mi s-a zis că trebuie substanță de contrast pentru că se vede ceva. Am înlemnit de teamă și de panică. 20 de minute cât am mai stat în RMN am trecut printr-o mie de variante. Ce puteam să am? 

  Câteva zile de panică, simțeam în continuu lipsă de aer, îmi luam pulsul în continuu, pentru că îmi bătea inima prea tare. Mereu. Preferam să merg în oraș și să stau toată noaptea să nu trebuiască să fiu singură, să nu trebuiască să dorm. Amețeam în timp ce râdeam cu oamenii și tăceam. 

  Neurologul mi-a zis să nu deschid singură rezultatele de la RMN, dar… 8 leziuni pe creier și suspect de scleroză multiplă. O parte din mine a pierdut ceva atunci. Și am tăcut. Dar începusem să mă trezesc noaptea și să fac atacuri de panică sau și mai fain să amețesc în somn. Nu știam că se poate așa ceva 

  A urmat o lungă paradă de analize, de sânge luat, de asistente care îți explică că nu ai venele potrivite pentru analize și țâțâie la cantitatea de sânge care trebuie luată. Este mult! Am stat la cozi interminabile…. unde toată lumea avea prioritate. Pentru mine un loc alb complet și cu neoane era moartea-n vacanță. Eram așa de amețită că nu îmi simțeam picioarele. Dar ce să fac? 

  Nu ieșea nimic pe nicăieri. Am tot primit medicamente, habar nu aveam ce erau, dar amețeam până când mi se făcea rău. Și la muncă vedeam câteodată același cuvânt de o mie de ori, același ecran multiplicat. Nimeni, nimic. 

  Dar cel mai rău a fost să mă văd cu anxietatea, cu panica. Voiam să stau singură să nu trebuiască să mă prefac în fața nimănui când îmi era rău, să nu trebuiască să fac o glumă sau să mă fac că plouă atunci când îmi venea să plâng de teamă. Dar când stăteam singură, era și mai rău. 

  Am ajuns și pe la psihiatru, că poate nu era nimic și mergeau niște pilule care se mă convingă că nu era nimic. Ei bine, nu a mers. Bacterii ciudate, nume de care nu am auzit niciodată. Pe toate le-am studiat și le-am analizat. 

  Un neurolog s-a dat bătut, a zis că îl depășește. Apoi al doilea. Apoi l-am găsit pe al treilea care s-a declarat apt pentru provocare. După multe ore petrecute cu dânsul am aflat că sunt necunoscute căile nervilor. Hm…ceva este. Pot fi peste 100 de cauze și poate peste 100 de posibilități de manifestare.

  Uneori aud și văd lucruri pe care alții nu le sesizează. Spre exemplul atunci când bate vântul, mișcarea unui fir de iarbă mă poate perturba, mai ales dacă este în lateralul meu. Ceva neurologic mi s-a zis. Și durerile de cap sunt uneori insuportabile. Tot neurologic. Dar este un domeniu… vast. 

  Am reușit să pricep mai bine ce fel de treabă este anxietatea, cu ce se mănâncă și ce vrea defapt. Cu timpul lucrurile s-au mai domolit, am învățat mai multe despre mine și despre lucrurile care nu se văd și cu toate acestea au consecințe marcante. 

  Am început să fac puzzle, să scriu, să citesc, să fac sport, atunci când pot, să croșetez, să visez, să caut locuri fantastice de călătorit, existente sau nu. Muzica, teatrul, arta. Mă uit la documentare, mă duc la muzee, fizic sau virtual. Am învățat tehnici de respirație. Merg la bazin, pentru că am descoperit cât de bine îmi face apa. Când nu este pandemie, când este, înlocuiesc cum se poate. Fac dulciuri, mâncăruri, experimente. 

  Lucrez coarne de animale, pentru că îmi dau senzația de nemoarte. Diverse. Fiecare trebuie să găsească felul lui de a coopera cu lucrurile ascunse ale lumii. 

  M-am împăcat cu anxietatea, ce să-i fac? Și cu „boala„ sau ce o fi ea. Cu capul am, asta e clar. Câteodată îmi este mai bine, câteodată nu. Mă întind dacă pot, dacă nu găsesc o soluție. Nu mai îmi este așa teamă ca la început. Aș vrea să am răspunsuri, dar am înțeles că lucrurile nu merg chiar așa. Este doar o perdea de fum a lumii, mai ales a celei moderne, pentru că defapt omul nu știe prea multe. El se adaptează în condițiile date și cam aia e. Asta este menirea lui, ce să-i faci? Râdem, glumim, lucrăm la costum, bam, cutremur, bam, potop, război, accident, iată, bam pandemie și tooot așa. Asta e. Schimbăm planurile, ne adaptăm. Așa a fost de la început, așa cred că va fi mereu. Cu asta trebuie să ne obișnuim, că nu avem răspunsuri chiar la orice și contrar așteptărilor, nu ni le datorează nimeni. 

  De cum am deschis ultima carte a minunatului Horațiu Mălăele, m-am simțit mai bine înțeleasă, mai puțin singură: „Cu toată scormoneala lui filosofico-religioasă, cu toată cercetarea lui speculativă și râvna lui dialectică, după atâtea și atâtea milioane de ani, omul nu a fost în stare să dea un răspuns clar în ceea privește scopul lui pe Pământ. Și dacă îmi permiteți excesul, nici pe alte pământuri”. 

10390277 1121331647885658 8952548969735974104 n - Mână-n mână cu anxietatea
Please follow and like us:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *