Zguduiți

zguduiți - Zguduiți

  Nu avem răbdarea necesară nici să respirăm. Avem lucruri de făcut. Totul îl are pe „trebuie„ în față. Facem totul așa cum dictează o societate, despre care știm exact că este bolnavă. Dar continuăm. Poate că nu știm ce să facem dacă ne oprim, poate că nu știm ce să facem dacă ajungem să analizăm lucrurile din jurul nostru și să le înțelegem logica. Dar ne lăsăm duși de val, ne lăsăm zguduiți. 

  Nu toată lumea ar trebui să se comporte la fel. Însă nu toată lumea reușește să facă față valului de judecată din fața societății și atunci îi dă înainte, totul să fie repede, dar să fie. E greu să fi altfel. Mie nu îmi place să conduc, nu îmi doresc mașină. Am carnet, știu cu ce se mănâncă, am avut mașină, am avut accident, am avut nevoie de mașină, dar asta nu înseamnă nimic. Pur și simplu nu îmi place și asta pentru că nu am nervii necesari să mă simt veșnic ca pe un câmp de luptă. 

  Prefer autobuzul, așa cum este el, da, lipsit de acel confort pe care ți-l aduce mașina mică. Dar nu îmi place. Ce să fac? Nu sunt în trend. De asemenea ar fi marea mea plăcere să călătoresc cu trenul, dacă am avea un soi de cale ferată care să ne permită acest lucru. Nimic nu este mai relaxant. 

  Nu îmi plac magazinele, nu îmi plac hainele. Le văd utilitatea, da. Sunt din pachetul cu mașina, dar una este să recunoști că ai o viață mai ușoară când ești îmbrăcat pe stradă și nu ești în fundul gol, alta este să discuți toată ziua despre haine. Toată ziua! Incredibil! Fără să fie, desigur, munca ta. 

  La fel este și cu copiii. I-ai făcut pentru că… nu știu, trebuie?! Sau mama ta a vrut nepoți, sau soacră-ta. Dar tu nu prea îi suporți așa de fel. Mă întreb cum să fie bieții de ei normali? Cum să ajungă să fie acei eroi de care societatea modern are nevoie? Specia aceasta nu mai rezistă foarte mult pe Pământ și încep să cred că ar fi un final de dorit, căci nu văd nimic în urma noastră în afară de ură și de gunoi. 

  Ieri am mers la cumpărături. Nu am stat foarte mult, căci mă feresc pe cât se poate. Era un tată cu doi prunci care m-a urmărit în două magazine. Atâta i-a zguduit cu cei doi de m-a luat pe mine amețeala. Și i-a înșfăcat de mână și le-a șoptit plin de nervi, cu ochii ieșiți din orbite o serie de amenințări legate de jucăriile de acasă. „Să te potolești în secunda asta, că altfel nu te mai iau nicăieri!„. Păi în condițiile date, cel mai bine este să nu mai fie luați nicăieri și oricum nu păreau să fie prea interesați de magazinele naturiste. Ce înseamnă să te potolești? Și copilul atârnat așa de o mânuță, cu jucăria în mână, se uita în gol. Ce să înțelegi?

  Pe stradă o bunică merge cu nepoții. Iar este unul care stă așa atârnat, într-o rână. Pentru că și el trebuie să se potolească. Mă sperii câteodată când văd așa niște fețe transfigurate de părinți și de bunici. Am senzația că vor cădea capete. Iar reacțiile copiilor îmi arată că sunt obișnuiți cu asta. 

  Copiii în general umblă în locuri, vorbesc, se mișcă, chestii din acestea. Mai rău este că, în general, imită comportamentele cu care se întâlnesc în jurul lor. L-am auzit și pe tatăl anului cum a vorbit cu personalul de la cele două magazine naturiste pe care le-am vizitat împreună. 

  E greu să ai lumea pe cap, știu și înțeleg. Dar nu au vină copilașii. Și nu suntem nemuritori, asta nu prea ne intră în cap. Nu este nici obligatoriu să îi facem. Sunt niște ființe care merită respect și iubire din prima secundă a vieții lor. La fel ca pisica la care urlăm, sau câinele care nu este cuminte. Și uite tot așa. 

  Mergem la filme, la mall, cu brațul plin de popcorn și sucuri, la filme cu super-eroi. Și comentăm despre ei, care este bun, care este rău, care cum. Dar super-eroii trebuie să existe în viața noastră de zi cu zi. Și există. Iar părinții au posibilitatea să crească așa ceva acasă, dar e muncă. Ideea că te mușcă o insectă și asta a fost este proastă. Defapt este muncă grea. Eroii se creează, se cresc, de către părinți, de către școală, de către societate. 

  Am văzut acea fetiță care urmează să ia premiul Nobel. Am concluzionat că viața nu este un concurs de popularitate, căci nu faci nimic cu ea. Ne trebuie ceva mai mult. Ne trebuie mai mulți copilași ca ea. Și nu vom face cu o gașcă de culegeri ale unui copil care nu este prieten cu matematica, însă este un literat de excepție, sau un violonist extraordinar. Și nici nu vom reuși cu generații de ofensați și de zdruncinați. 

  Bolnavi, palizi, obosiți, atât de ușor de ofensat încât îți este și teamă să fi pe lângă ei. Nu mai ști ce să spui, cu se să începi. Părinții bat câmpii, profesorii bat câmpii, politicienii bat câmpii, iar poporul și-a luat câmpii. În concluzie suntem pe câmp și facem mizerie pe acolo, stricăm ceva, sigur. Și tot așteptăm să vină cineva să ne repare. Că Dumnezeu, săracul, că americanii, nemții, rușii, chinezii, papuașii, care cum. În orice caz, să vină cineva. 

  Eu am o mare nelămurire: nu ai voie să spui nimic copilului, nimic din aia, sau din cealaltă, trebuie protejat, trebuie să mănânce bio, sănătos, să facă meditații la matematică cu trei profesori + unul la școală (nu, nu este de dragul exagerării, este caz real), sport, muzică, mandarină, să facă, să dreagă, să știe, dar pe mine părinte, așa mă enervează, că se mișcă și întreabă și nu face ce vreau eu și îl zgudui de numa. Cum vine asta? Am ajuns să mă uit cu drag și cu mirare la câte o familie din asta de merge așa pe stradă pur și simplu și gângurește cu copilul și cântă și îi vorbește frumos. 

  În rest sunt șocată, mă dau de-o parte, fug acasă. Nu am să o uit pe bunica din autobuz care l-a trântit pe băiat o dată de am crezut că nu mai rămâne nimic din el și am coborât n stații mai repede, pentru că la următoarea mișcare zbura din autobuz, pe mama care îi spunea unei bomboane cu ochișorii mari că dacă nu este cuminte și dacă nu își face cruce o bate dumnezeu, pe mama care urla atât de tare la copil în fața porții mele, un băiețel atât de mic și de fragil încât am crezut că intră în pământ, încât am ieșit afară să o ardem la aceeași înălțime și la mai nou adăugatul tată cu copii atârnați de mână. Și lista poate continua. Este lungă. 

  Nu are voie nimeni să intervină, căci este copilul meu. Dar dacă eu fac așa pe stradă, ce naiba fac acasă? Îmi este și groază. Și nu discutăm despre familiile defavorizate, despre lipsa de educație, despre lipsa posibilităților. Ba din contră. 

  Parchez în mijlocul drumului, pentru că am copil și merg pe mijlocul drumului pentru că am copil. Deci practic ce vreau eu? Să am un copil programat să tacă, să stea, să execute clar și concret ordinele pe care i le urlu eu în timp ce îi umplu fața de scuipat, să nu întrebe, să nu nimic, să fie liniște și pace, iar eu să îl pot utiliza drept scuză pentru toate măgăriile pe care le fac. Pentru că am copil. Cred că încep să înțeleg. 

  Cum să fii sănătos, cum să fi pe treaba ta, când tu ani buni ai fost zguduit în fel și chip? Cred că încep să văd viitorul omenirii. Sau lipsa lui. 

10390277 1121331647885658 8952548969735974104 n - Zguduiți
Please follow and like us:

Comments

  1. marian

    mă fată lasă lumea așa cum e că îți faci sânge rău aiurea, crezi că tu ești mai bună,crezi că ceilalți te văd cu ochi tăi? nu,sigur au propria lor judecată (?!)scrii bine câteodată,sănătate la minte!

    1. Post
      Author
      slasha

      În nici un caz nu cred că sunt mai bună, nici la minte nu prea am sănătate. Pe acest principiu „după noi potopul„.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *